Sibienii care refuză să plece: o generație fără emigrare

Povestea începe cu o statistică incomodă: în ultimii treizeci de ani, România a pierdut mai mult de patru milioane de cetățeni prin emigrare. În Sibiu, cifrele sunt oarecum mai blânde — orașul a reușit să atragă investiții și să construiască o economie locală relativ solidă — dar narațiunea dominantă rămâne aceeași: pleacă cine poate. Cel care rămâne fie nu a avut ocazia, fie a renunțat la vise. Am pornit de la o ipoteză diferită: că există o generație care a ales să rămână nu din lipsă de opțiuni, ci dintr-o convingere articulată. Am vorbit cu zece tineri între 24 și 35 de ani — un designer de produs care a refuzat un post la Berlin, o agricultoare care și-a transformat ferma bunicilor într-o afacere sustenabilă, un arhitect care restaurează case săsești. Toți au în comun un lucru: au văzut cum arată viața de afară și au decis că proiectul lor real este aici. Nu e o alegere romantică. Unii dintre ei câștigă mai puțin decât ar câștiga în Germania sau Olanda. Dar vorbesc despre apartenere cu o claritate pe care rar o auzi în discursul public românesc, obsedat fie de glorificarea diasporei, fie de deznădejdea celor rămași.

Ce înseamnă să alegi Sibiul în 2024

Elena, 29 de ani, a terminat un master de design la Milano în 2018. S-a întors după doi ani, nu pentru că nu i-a plăcut Italia, ci pentru că și-a dat seama că proiectul ei de viață implica o comunitate pe care o cunoștea, un teritoriu pe care îl înțelegea. Lucrează acum pentru trei clienți din Europa de Vest, de la un birou cu vedere la Turnul Sfatului. Povestea ei este mai puțin excepțională decât pare: conectivitatea digitală a schimbat calculul emigrării pentru o categorie de profesioniști. Mihai, fermier în Mărginimea Sibiului la 31 de ani, are o poveste diferită — el nu a plecat niciodată, dar a transformat rămânerea dintr-o inerție într-un proiect. Ferma sa de 14 hectare furnizează legume și lactate către restaurante din Sibiu și Brașov, cu o cifră de afaceri care surprinde prin seriozitate. Spune că secretul a fost să refuze subvenția de supraviețuire și să investească în calitate. Cei zece nu sunt un eșantion reprezentativ. Sunt, în schimb, dovada că narațiunea unidimensională despre România ca țară din care pleci merită complicată, nuanțată și pusă sub semnul întrebării.